Cand Timpul nu avea memorie
si Cerul isi legana totii astri,
Insemanta Demiurgul pantecele Cosmosului
cu un punct din Lumina lui mare.

Si sub bolta cu toti astri,
se nastea o sclava umila,
care luminata nu prea tare
se supunea Cerului ostil.

O stea din bolta cu toti astri,
privind catre fecioara de jos,
vedea ca e frumoasa si draga,
si singura-n frig si intuneric era.

Steaua din bolta cu toti astri
fura o faclie din Focul lui Demiurg
Si-l facu Soare mandru
Si-l aseza fecioarei la gat.

Acum fecioara vedea cerul,
si ca-n Cosmos nu-i singur copil,
ca-i infinit Focul,
Si ca-i infuriat marele Demiurg.

De-ndata cade Steaua ce-i daruia ei Soare,
Si izgonea Demiurgul
cei doua sute astrii care
au tainuit furtul.

Fara bolta de mai sus,
Astrii nu mai luminau tare,
Dar Astrul ce facuse Soare
Tot mai mandru si mai puternic lumina.

Cadea ca fulgerul din Ceruri,
din al Tatalui sau leagan,
Sub privirea Astrului Geaman
ce statea in dreapta Tatalui.

Fecioara indragostita de Astrul Lumina,
il cuprinse cand cadea
in al ei pantec nepatruns
inca de lumina.

In intunecimea din-mprejur
S-au adapostit celelalte doua sute stele
Si tot se ascund de Stapan,
In ale Fecioarei fiice negre.

Astrul lumina,Luceafarul
care aduce zi,
e prizonier in Fecioara
sa nu purceada a imparati.

Si de cand Timpul isi aminteste,
Luminile cele cazute se ascund in intuneric,
Lumineaza prapastii si alunga neguri negre
Si-s chinuite de Moarte si de Nastere.

Fecioara-i paznic aprig,
Ii omoara si renaste pe acei cazuti astri,
Caci e amanta casatorita cu al ei Tata Demiurg,
Dar isi iubeste Luceafarul maiastru,ce zace rapus.